CAPITOLUL 1
ORIGINI ROMÂNE ŞI AMERICANE ALE PENTICOSTALISMULUI ROMÂNESC
Un român ortodox, scriitorul Mihail Sevastos (1892 - 1967), jurnalist şi editor de reviste culturale româneşti între cele două războaie mondiale (de asemenea romancier, poet şi memorialist), este un observator neutru, adecvat pentru a judeca Reforma Neoprotestantă românească. El a scris într-unul dintre cele mai importante ziare româneşti ale timpului, în noiembrie 1931: „La noi n-au fost frământări creştine, poate şi din pricină că religia maselor ţărăneşti (în care se manifestă sectele) semăna prea puţin cu creştinismul. Biblia şi evanghelismul nu pătrunseseră în sufletul poporului. În adâncul ţărănimii era fetişism, păgânism, vrăjitorie, orice, numai credinţă creştină nu. Chiar popa era mai mult vraci decât preot... care descânta vitele. În aceste condiţii, se înţelege foarte uşor lipsa prigonirilor religioase din trecutul nostru. Nu era atât toleranţă cât dezinteresare. Mintea ţăranului s-a pus însă în mişcare. A stat încercuită milenii. Acum a scăpat la libertate şi nu se opreşte cu una cu două. Săteanul vrea să afle, să ştie să cunoască. Religia de la putere nu-şi dă osteneala cu lămurirea credincioşilor şi cu propaganda în mase. Acest lucru îl fac sectanţii. Ei răspund unei necesităţi spirituale a maselor. Conduc minţile şi sufletele care trăiesc în nelinişte. Le dau lămuriri, le arată căi noi - la capătul cărora poate-i mântuirea negăsită până acum. De abia astăzi se formează în adâncul poporului nostru adevăraţii creştini.
Acest text conţine mult adevăr, dar şi simplifică istoria de 2000 de ani a creştinismului. Din secolul III până în secolul IV au fost zeci de creştini martirizaţi pe teritoriul României de azi. Ei au fost romani, strămoşii românilor. Începând cu evul mediu au existat o mulţime de adevăraţi creştini greco-ortodocşi în toate nivelele societăţii. Marea Reformă a influenţat creştinismul românesc începând cu secolul XVI şi XVII. Biserica Greco-Catolică (Unită cu Roma) a apărut în secolul XVIII şi a ajutat poporul român să devină o naţiune modernă. Trezirea evanghelică românească a început de fapt la sfârşitul secolului XIX cu Mişcarea Baptistă şi s-a dezvoltat în prima jumătatea a secolului XX. Articolul lui Sevastos este un document istoric, fiind scris pentru a apăra libertatea religioasă a penticostalilor, principala mişcare a acestei treziri religioase.
Câţiva scriitori neevanghelici au sugerat că penticostalismul a ajuns în România din SUA, în jurul anului 1910. I.M. Popescu a spus că un emigrant român, Pavel Budeanu, a răspândit ideile penticostale înainte de 1918, printr-o revistă românească apărută în SUA. În 1919, o săsoaică baptistă din satul Dârlos, de lângă Mediaş (Transilvania) a fost prima persoană care a experimentat în România botezul cu Duhul Sfânt cu semnul vorbirii în alte limbi, tot sub influenţă americană.
Printre românii americani care au participat la evanghelizările şi la întâlnirile de vindecare ale lui Aimée Semple McPherson a fost şi baptistul Petru Pernevan, care s-a întors în România, şi prietenul său Constantin Sida, care i-a trimis o scrisoare lui Pernevan, în anul 1921, povestindu-i că a fost botezat cu Duhul Sfânt împreună cu alţi şase români. Pernevan i-a arătat scrisoarea prietenului său Gh. Bradin, care în anul 1922 a devenit pastor baptist. Persida Bradin, soţia lui Gh. Bradin, avea o rudă depărtată, Petre Andraş. Fratele lui Petre Andraş, Teodor, şi soţia acestuia erau în grupul de şapte români botezaţi cu Duhul Sfânt. Soţii Andraş din America au trimis rudelor lor din Păuliş o scrisoare şi o broşură penticostală, în mai 1922.
CAPITOLUL 2
ÎNCEPUTUL PENTICOSTALISMULUI ÎN ROMÂNIA
În iunie 1922 Gh. Bradin s-a rugat pentru vindecarea soţiei sale care suferea de tuberculoză şi hidropizie; ea a fost vindecată de Domnul. Bradin a trimis o scrisoare la o adresă găsită în broşura menţionată mai sus. În septembrie 1922 a primit un răspuns de la Pavel Budeanu şi a hotărât să deschidă prima Biserică Penticostală din România, la Păuliş, la 10 septembrie 1922. La sfârşitul anului, această biserică avea 30 de membri. În februarie 1923, a fost fondată o nouă biserică penticostală, cu 3 membri, în Cuvin, lângă Păuliş, în casa soţilor Vasile şi Persida Semenaşcu, împreună cu alţi 3 credincioşi. Persida Semenaşcu era la acea vreme prima româncă penticostală botezată cu Duhul Sfânt. La 3 iunie 1923, atât Persida cât şi Gh. Bradin au fost botezaţi cu Duhul Sfânt.
Primul persecutor al penticostalilor din România a fost preotul ortodox din Păuliş, Cornel Popescu, care a determinat autorităţiile locale din Radna să interzică noua „sectă” în 1923. Gh. Bradin, în calitate de conducător al noii asociaţii religioase, şi Dumitru Stoi, ca secretar general, au protestat şi au cerut să fie respectată libertatea religioasă. Pretorul din Radna a trimis cererea lor prefectului judeţului Arad, care a trimis-o Ministrului Cultelor (în România cuvântul „cult” are un înţeles pozitiv pe când cuvântul „sectă” are un înţeles negativ.) Ministrul a interzis „secta” penticostală în anul 1924.
În SUA, primele Biserici Penticostale române se pare că au fost înfinţate pe la 1921-1922, în Michigan şi Ohio. O astfel de biserică a existat şi în Detroit, unde a fost tipărită o carte de cântări în limba română. Pavel Budeanu (1886 - 1958) a fost ordinat ca pastor penticostal în 1923; el locuia în Akron (Ohio). În 1924 a fost trimis în misiune în România. A adus cu sine cartea de cântări menţionată mai sus, şi a oficiat primul botez penticostal în apă din România, în râul Mureş, aproape de Păuliş, pe data de 16 octombrie 1924, la ora 10 seara, în mod clandestin. Conform celor spuse de T. Sandru: „Cu această ocazie a fost făcută şi prima fotografie cu biserica din Păuliş. Pe fotografie s-a scris data şi numele bisericii, care era „Biserica lui Dumnezeu”. Potrivit altor informaţii, Budeanu a lucrat în acele vremuri cu American Assemblies of God, el începând să lucreze cu American Church of God din anul 1943.
Pavel Budeanu a fost arestat de jandarmi în satul Nădab (judeţul Arad) şi escortat la pretura din Chişinău-Criş. Astfel, el a experimentat în mod personal persecuţia şi şi-a ajutat fraţii printr-o rudă a sa, care era avocat la Bucureşti. Acesta a trimis prima petiţie la Ministerul Cultelor prin care se cerea recunoaşterea Asociaţiei Penticostale. Petiţia a fost semnată de 50 de membri ai celor două biserici penticostale din Păuliş şi din Cuvin., în frunte cu preşedintele Gh. Bradin şi cu secretarul general D. Stoi.
Fundalul baptist al Mişcării Penticostale din România este ilustrat cu numele de baptişti penticostali folosit în acea petiţie. Din păcate, Dr. Alexa Popovici, în cartea sa „Istoria Baptiştilor din România” prezintă apariţia Bisericii Penticostale plecând de la multe informaţii false şi cu resentimente. Cu excepţia câtorva aspecte ale pneumatologiei, penticostalii şi baptiştii români au aceaşi doctrină; în loc să se contrazică, ei ar trebui să coopereze frăţeşte.
Petiţia din 1924 a deteminat scrierea primei Mărturisiri de Credinţă a Bisericii Penticostale din România. Ministerul Cultelor nu a răspuns în mod direct, dar decizia sa a fost prezentată în al 5-lea paragraf al Hotărârii Nr. 5734 / 29 ianuarie 1925: „Secta penticostalilor cu aderenţii exclusiv din satele Păuliş şi Cuvin (jud. Arad) este condusă de Gh. Bradin. Doctrina este publicată în cele 14 pagini ale broşurii numite Declaraţia Fundaţiei Adevărate. Noi o interzicem, pentru că doctrina sa nu este împărtăşită de toţi membrii, ci doar de câteva persoane iniţiate şi pentru că aceasta (secta) nu prezintă garanţii suficiente că ar respecta articolul 22 al Constituţiei.
Această decizie oficială a fost publicată în ziare şi a fost răspândită în toată România. A fost primul document oficial tipărit despre penticostalii din România şi a ajutat fără voie la răspândirea penticostalismului. Renaşterea spirituală a făcut ca mulţi oameni să fie interesaţi în a afla adevărata doctrină creştină, iar Gh. Bradin a primit în Păuliş multe scrisori şi vizite din diferite părţi ale României.
În 1925, Episcopul ortodox al Aradului, Dr. Grigorie Comşa a început un război împotriva penticostalilor, fiind cel mai mare duşman al lor (1925 - 1937). Totuşi în paginile pe care le-a scris despre penticostalismul românesc în „Noua călăuză pentru cunoaşterea şi combaterea sectelor” a demonstrat o bogată şi corectă informare în comparaţie cu istoricul baptist Alexa Popovici. Comşa era fericit că erau doar două biserici penticostale şi era sigur că numărul lor nu va mai creşte.
Nici autorităţile statului şi nici o biserică ortodoxă nu au menţionat însă că o mică mişcare penticostală săsească a luat fiinţă în jurul oraşului Mediaş, din Transilvania. Această trezire penticostală în mijlocul saşilor luterani din Transilvania a început în anul 1919, la Dârlos, prin intermediul unor săsoaice baptiste care au fost influenţate de o penticostală venită din SUA. Michael Thelmann a fost botezat cu Duhul Sfânt în anul 1923 şi a primit botezul în apă în 1927 la Viena (Austria), în timpul unei conferinţe penticostale, la care l-a întâlnit pe misionarul suedez penticostal George Steen. Mai târziu, Steen a vizitat România şi l-a ordinat pe Thelmann ca pastor al bisericilor penticostale săseşti (Dârlos, Curciu, Boian etc.). Thelmann avea să devină unul dintre cei mai importanţi pastori penticostali ai minorităţilor etnice din mişcarea penticostală din România. De asemenea, autorităţilor române nu le-a păsat nici de mişcarea penticostală a maghiarilor. În anul 1997, Biserica Penticostală Maghiară din Timişoara a aniversat 70 de ani de la înfiinţare (1927 - 1997).
Conform lui C. Cuciuc: „Independent de mişcarea penticostală din Banat şi Transilvania, o româncă venită din SUA a început să răspândească învăţătura penticostală în Bucovina.”
În 1926 erau deja 6 biserici penticostale în judeţul Arad: Păuliş, Cuvin, Arad (Micălaca), Măderat, Pâncota, Şoimoş. Episcopul Comşa, într-o petiţie trimisă prefectului de Arad, în 1926, i-a acuzat pe penticostali de fanatism şi că erau instrumente ale comuniştilor. El a cerut represalii; în consecinţă, a avut prima încercare de a intenta un proces împotriva penticostalilor. Gh. Bradin din Păuliş şi Ilie Gavril din Şoimoş au fost arestaţi şi trimişi în faţa Curţii Marţiale din Sibiu şi de acolo la Timişoara, unde au fost eliberaţi pentru că nu era nici un motiv pentru a fi judecaţi.
CAPITOLUL 3
PRIMA EXPANSIUNE PENTICOSTALĂ ROMÂNĂ (1927-1994)
În ediţia din 1927 a „Noului ghid pentru secte”, Episcopul Comşa a denunţat pe Teodor Andraş din Detroit şi pe Pavel Budean din Arkon, că susţin pe penticostalii din Păuliş şi că au relaţii cu secta evanghelistă din Iaşi. Observăm că penticostalii sunt adesea numiţi „evangheliştii” în ţări ca Rusia, Ucraina şi Slovacia până în zilele noastre. Deci erau penticostali în capitala provinciei Moldova din România, chiar dacă ei pot fi confundaţi prin numele lor, cu Creştinii după Evanghelie (în România aşa se numeşte Biserica Fraţilor).
Comşa era bucuros că erau doar patru biserici penticostale în Arad şi era sigur că acest număr nu va creşte. Cei patru păstori penticostali ale acelor biserici erau: Vasile Semeneaşcu (Cuvin), G. Bradin (Păuliş), Dumitru Buda (Pâncota), Gheorghe Urlea (Micălaca).
În martie 1927, Ilie Chebeleu, preotul din Şoimoş, a chemat jandarmii din Radna să aresteze pe participanţii unei adunări penticostale din satul său. Printre credincioşii arestaţi erau Partenie Pera şi Mihai Olar din oraşul Lipova. Amândoi au fost bătuţi cu un lanţ la tălpile picioarelor. Partenie Pera nu a rezistat şi a murit după cinci săptămâni de dureri îngrozitoare, lăsând în urmă o văduvă şi doi orfani. El a devenit primul martir penticostal român. Jandarmul ucigaş a fost amendat cu 1000 lei şi a fost promovat de la gradul de sergent la cel de plutonier. (P. Ardeu, Ist. Bisericii româneşti [inedit], p. 98)
În Bihor, la nord de Arad (cele două judeţe din provincia Crişana, în vestul României) penticostalismul s-a răspândit din 1927, când Pavel Ciuci din Picleu a fost ordinat de G. Bradin. Evanghelizarea a fost continuată în Bihor de lucrători înzestraţi cu daruri spirituale ca Mihai Şarhenţi din Brusturi, Mihai Urs şi Ioan Urs.
În Banat, cel mai cunoscut lucrător, Alexandru Isbaşa a fost convertit la penticostalism în 1927, când a văzut vindecarea divină a lui Traian Mănguţă, un penticostal român din satul Birchiş. Mişcarea penticostală română a început în Timişoara în 1928. Isbaşa, care era un păstor în Birchiş, a devenit păstorul celei mai importante biserici din Timişoara, din anul 1935. Dincă Ciolac a fost păstorul unei alte biserici penticostale din Timişoara, şi a fost credincios conducerii lui Bradin, spre deosebire de Isbaşa. În Făget, un oraş de munte din Banat, păstor era Ilie Tuda.
În Moldova de Sud şi N-E Munteniei, credinţa penticostală a fost propovăduită de Solomon Borlovan din 1928. Prin el, Mihai Radu din Galaţi şi Ioan Bododea, un pastor baptist din Brăila, s-au convertit la penticostalism în 1928.
În Brăila, un important lucrător penticostal era Leon Ioan.
În Bucovina un pionier al penticostalismului era Cristian Gavrilă din Bâlca, din 1928. Alţi lucrători mai importanţi erau Teodor Daniliu, Guranda din Dumbrăveni, Procopie Mireuţă şi Dumitru Mireuţă din Volovăţ şi Vladimir Onofrei în Rădăuţi.
Ministrul Cultelor a repetat interzicerea penticostalismului prin decizia nr. 24536 din 1928. Astfel, în toamna lui 1928 cam 50 de lideri penticostali s-au întâlnit în casa lui Gh. Bradin în Păuliş, ca să-şi organizeze activitatea şi să redacteze „Principiile de credinţă”. La întâlnire au participat: Gh. Bradin, Mihai Olar, Alex Isbaşa, Ioan Neta, G. Lela, G. Urlea, I. Bododea, Mihai Radu şi alţii. S-au hotărât să publice revista penticostală „Glasul Adevărului” şi să publice altă Declaraţie de credinţă. Organizaţia penticostală a luat numele de Asociaţia religioasă „Biserica lui Dumnezeu Apostolică” cu Gh. Bradin ca preşedinte şi Mihai Olar ca secretar. Redactorul-şef al revistei trebuia să fie Ioan Bododea.
Declaraţia de credinţă din 1924 a fost retipărită în 1928. Revista „Glasul Adevărului” a fost publicată de Ioan Bododea în ianuarie 1929; iar cu nr.3/1929 şi-a achimbat numele în „Cuvântul Adevărului”.
Deoarece nu era posibil să se obţină recunoaşterea Guvernului pentru o asociaţie religioasă condusă de binecunoscuţii penticostali cu centrul în judeţul Arad, leagănul penticostalismului român, a fost formulată o strategie adecvată. La o întâlnire în Brăila, pe 22 februarie 1929, bisericile penticostale din S-E Moldovei şi N-E Munteniei (Galaţi, Lascăr Catargiu, Costache Negri şi Brăiliţa) s-au organizat ca Asociaţia religioasă „Biserica lui Dumnezeu Apostolică”, cu Ioan Bododea preşedinte şi Mihai Radu secretar. Scopul era ca această asociaţie să fie recunoscută oficial şi după aceea, toate bisericile penticostale din ţără să devină membre ale acelei asociaţii. Sediul central al Asociaţiei trebuia să fie în Brăiliţa (o periferie a Brăilei).
Ioan Bododea şi Mihai Radu au semnat o petiţie pentru o recunoaştere oficială către Ministerul Cultelor, înregistrată cu nr. 15723/15 iunie 1929. La început au primit un răspuns mai curând favorabil, în ceea ce priveşte Declaraţia sau scurta Expunere a Principiilor Bisericii lui Dumnezeu, dar recunoaşterea a fost amânată după perioada de testare. În 1930-1931 autorităţile statului şi-au dat seama că noua asociaţie era penticostală şi au interzis-o.
Penticostalii din zona Brăila-Galaţi au contribuit la răspândirea credinţei penticostale la Iaşi, capitala Moldovei şi în Basarabia (acum Republica Moldova). Pentru un timp, au publicat în rusă şi română revista Ustishitel (Mângâietorul) pentru cititorii basarabeni. Vasile Gaspar, un pastor baptist din Brăila a scris în 1929 o broşură împotriva penticostalilor, dar în acelaşi an a devenit un predicator în bisericile penticostale. În 4 aprilie 1930, un binecunoscut lucrător penticostal, Ştefan Moscu, a fost ordinat ca misionar în sudul Moldovei. În 1930, 21 de persoane au fost botezate în râul Siret în judeţul Brăila. Pe 31 august 1930, Vasile Gaspar a fost ordinat ca pastor penticostal. A lucrat în N-E Munteniei (Greceanca-Buzău) şi Banat (Oraviţa).
Conform unui scriitor secular, I.M. Popescu, Ioan Bododea a introdus un nou sistem organizatoric având la bază comunitatea sau biserica locală; apoi urma ca organism religios şi administrativ - filiala - unind comunităţile unui judeţ sau din diferite judeţe; şi în final Comitetul Executiv - ca organism religios, administrativ şi reprezentativ; un sistem care continuă şi astăzi.
După 1929, câteva filiale ale Bisericii Apostolice au fost înfiinţate. În 1929, Eugen Bodor din Burdujeni (periferia Sucevei) - un viitor fruntaş al mişcării penticostale - a fost convertit la penticostalism. Filiala Sucevei a Bisericii Apostolice pentru Bucovina şi Moldova de nord a fost înfiinţată în frunte cu Cristian Gavrilă, conducătorul filialei.
Pionierii credinţei penticostale din Bucovina au trecut lanţul muntos al Carpaţilor Orientali către estul Transilvaniei şi au evanghelizat judeţul Bistriţa. Lucrarea a fost continuată de evanghelişti locali ca: Ilisie Rus din Negrileşti, Dumitru Moldovan din Dobric şi alţii.
În Maramureş (N României) credinţa penticostală a fost răspândită înainte de 1930 de un emigrant întors din Argentina în Sighetu-Marmaţiei, capitala provinciei, unde o biserică adventistă s-a convertit la penticostalism. În 1936 a fost înfiinţată biserica penticostală din Răzoare.
În Transilvania penticostalismul s-a răspândit din valea Someşului în N (jud. Cluj) în Valea Jiului în S (jud. Hunedoara). Pionierii penticostali au fost: Vasile Crişan şi Ioan Sima (jud. Cluj), Ioan Bododea, pastor penticostal în Alba-Iulia, capitala istorică a provinciei, Iacob Măriuţa şi Iacob Pădurean în Turda , reşedinţa jud. Turda, Nicolae Oprean în Braşov (din 1940).
În capitala provinciei Oltenia, Craiova penticostalismul a fost plantat de Tudor Macarie, după 1930. În 1939 a fost ordinat acolo Alexie Vamvu.
În Bucureşti între anii 1930-1942 lucrători penticostali au fost Ioan Danciu (din1936) şi din 1940 Pantelimon Cojocar.
CAPITOLUL 4
LUCRĂRILE DUHULUI SFÂNT ÎN ROMÂNIA
Răspândirea mişcării penticostale în România a adus cu sine botezuri spirituale şi vindecări divine. În această privinţă, principalele surse istorice sunt revistele penticostale, care au publicat aceste mărturii. Astfel, Cuvântul Adevărului relatează: „În 1923, opt persoane au fost botezate cu Duhul Sfânt. În 1924, alte zece persoane din Păuliş au primit botezul cu Duhul Sfânt. În 1926 patruzeci şi doi de oameni au primit botezul cu Duhul Sfânt, iar în 1927 alte 117 persoane au primit acest botez. După aceea, aceste botezuri au fost mult prea dificil de contabilizat.
În memoriile sale, Pavel Bochian (1918-1996) relatează despre vindecări divine înfăptuite în satul său Mocrea (judeţul Arad), în 1929, prin Dumitru Buda, lucrător în Pâncota. Se spune, de asemenea, despre primul botez spiritual din Mocrea, în 1930. El depune şi o mărturie impresionantă despre propriul său botez cu Duhul Sfânt, în 1934, însoţit de vindecarea divină a mamei sale.
În cele ce urmează vom prezenta câteva cazuri selectate din revista Cuvântul Adevărului. În martie 1930 Ioan Urlea citea revista „Cuvântul Adevărului”, când instantaneu a primit botezul cu Duhul Sfânt.
Maria Berc din Reia-Haţeg (judeţul Hunedoara) a experimentat o vindecare miraculoasă după şapte ani de suferinţă; în acelaşi timp ea a fost botezată cu Duhul Sfânt şi a vorbit în limba rusă. Soţul ei necredincios luptase în Primul Război Mondial în armata austro-ungară şi fusese prizonier în Rusia. El a ieşit în stradă strigând că soţia lui vorbeşte în limba rusă, limbă pe care nu o ştiuse niciodată.
Mihai Şarhenţi din Brusturi a avut darul vindecării. Prin el s-au făcut multe vindecări miraculoase mărturisite în scris sau prin viu-grai.
În memoriile sale, Pavel Bochian redă câteva experienţe spirituale personale impresionante din perioada 1945-1951: vorbiri în limbi (germană şi slovacă), vindecări divine, exorcizări, o viziune prin care a stat de vorbă cu Domnul Isus Hristos (decisivă pentru viitorul lui de lider penticostal). El relatează că după 21 august 1968, când o invazie sovietică ameninţa România, printr-un mesaj profetic în biserica penticostală din Vicovu de Sus s-a spus că îngerii păzeau frontierele ţării şi nu avea să se întâmple nimic. Inspectorul cultelor a comunicat acest lucru dictatorului Ceauşescu.
Multe alte mărturii certifică lucrarea darurilor Duhului Sfânt în Biserica Penticostală din România de la începuturi până în zilele noastre. Nu este însă uşor a le verifica pe toate şi a separa autenticul de folcloric.
CAPITOLUL 5
PRIMA PERIOADĂ DE PERSECUŢIE DIN ROMÂNIA
Cazurile de persecuţie redate în câteva numere ale revistei Cuvântul Adevărului, din ianuarie până în septembrie 1931, ilustrează varietatea şi extinderea generală a persecuţiilor. Penticostalii erau amendaţi, întemniţaţi sau bătuţi chiar atunci când erau surprinşi rugându-se în casele lor sau stând de vorbă pe stradă. Casele lor de rugăciune erau închise, distruse sau golite de mobilă.
Prigonitorii erau jandarmii, primarii, judecătorii, preoţii şi pesoane private. Chiar în închisori, penticostalii erau trataţi mai aspru decât alţi deţinuţi. De exemplu, în închisoarea din Sânicolau Mare erau puşi în celule pline de excremente. Torturile ar putea fi ilustrate cu cele de la Minerul-Arad. Poliţiştii i-au luat la jandarmerie, unde bărbaţii cu mustăţi lungi (după obiceiul transilvănean de atunci) au fost spânzuraţi de mustăţi. Apoi, podelele jandarmeriei erau frecate cu feţele lor şi au fost supuşi la abuzuri fizice. În unele cazuri, persoanele torturate au obţinut certificate medicale şi au depus plângeri la Ministerul de Interne, dar n-au primit nici un răspuns.
Într-un caz, tortura a devenit un spectacol public. În Ilva Mare penticostalii au fost obligaţi ca, în locul boilor, să tragă carele pline cu pietre şi balast pe străzi, într-o zi de târg, fiind insultaţi de consăteni. La şcoală, copiii penticostalilor erau bătuţi la palmă cu baioneta. După plângerea trimisă Ministerului de Interne, şeful de post trebuia demis şi trimis în judecată în faţa Consiliului de Război, dar plângerea a fost retrasă, pentru a evita represaliile noului comandant al jandarmeriei. În Maieru, un astfel de comandant a deschis focul asupra unui penticostal; recalamaţia a fost, de asemenea, retrasă.
Cele mai importante ziare democratice româneşti ale timpului, Dimineaţa şi Adevărul, au fost scandalizate de persecuţia religioasă (un nou fenomen în România). Mai întâi, Dimineaţa a publicat un articol pe 20 noiembrie 1931 despre teribila persecuţie împotriva sectelor religioase, subliniind implicarea clerului ortodox. Mihail Sevastos a protestat împotriva persecuţiei religioase într-un articol publicat în Adevărul, pe 21 noiembrie 1931.
Totuşi, Ministerul Cultelor, prin decizia nr. 114119/1933 a declarat penticostalii, atât sub acest nume cât şi sub noul lor nume de Biserica lui Dumnezeu Apostolică, ca fiind o sectă interzisă. După multe petiţii şi proteste, Ministerul Cultelor, prin decizia nr. 44627/1934 a cerut prefecţilor rapoarte privind conduita penticostalilor. Cele mai multe rapoarte au fost favorabile, dar penticostalii n-au fost recunoscuţi oficial.
Episcopul Comşa al Aradului a protestat împotriva activităţii publicistice penticostale din Lipova şi a determinat o acţiune împotriva lui Gh. Bradin şi Mihai Olar, care au fost închişi timp de o lună: din 23 oct. până în 23 nov. 1936; în acest timp prigonitorul a murit.
Ultimul număr al revistei Cuvântul Adevărului, înainte de a fi interzisă în 1937, relatează moartea unui penticostal din cauza persecuţiei, în dec. 1936. Pavel Bochian relatează închiderea sa şi procesul penal din 1938, în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, când prim-ministru era Miron Cristea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Persecuţia a fost însă mai aspră în timpul dictaturii militare a generalului Ion Antonescu (sept. 1940 - aug. 1944). La 17 sept. 1942, Voicu I. Rusin din Lascăr Catargiu a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru că nu şi-a abandonat credinţa penticostală. La 24 august închisoarea a fost lovită de un proiectil, care l-a ucis şi pe Voicu Rusin, ultimul martir din prima perioadă penticostală (1922 - 1944).
Prin decretul nr. 9270 / 28 dec. 1942, mareşalul Antonescu a interzis toate asociaţiile religioase neoprotestante din cauză că aceste „secte” erau susţinute din SUA şi Marea Britanie. Curţile Militare nu au pregetat să-i condamne pe neoprotestanţi. Închisorile pentru femei din Cernăuţi Jilava, Mislea şi cele pentru bărbaţi din Craiova, Alba-Iulia şi Timişoara au fost aglomerate cu neoprotestanţi. Gh. Bradin menţionează cazul lui Franz Michiticiuc şi al nepotului său Ivan Bosovac, doi ţărani din Serăuţi, pe care Curtea din Cernăuţi i-a condamnat în 1942 pe fiecare la câte 15 ani de închisoare pentru credinţa lor penticostală. Soţia lui Bosovac a fost condamnată sub aceeaşi acuzaţie, cei cinci copii rămânând fără nici un suport. Ei au fost puşi în libertate din penitenciarul din Arad după căderea lui Antonescu în august 1944.
Ştefan Ardelean (77 ani) şi soţia lui Petra (74 ani) din Grăniceri - Arad au fost vizitaţi de fiul lor, Moise Ardelean şi Petru Bonca. Praful de pe genunchii lor era dovada faptului că se rugaseră. Bătrânii au fost condamnaţi în 16 aprilie 1943 la un an şi două luni de închisoare şi au fost puşi în libertate în 28 februarie 1944. Cei doi tineri au fost eliberaţi pe 1 sept. 1944.
Mareşalul Antonescu a făcut un plan de deportare a penticostalilor în Transnistria. Sute de mii de evrei şi ţigani au fost exilaţi în Transnistria, unde mulţi dintre ei au murit, dar Dumnezeu i-a scăpat pe „sectanţi” de acest destin. Ei n-au scăpat însă de închisorile din ţară.
Istoricul I.M. Popescu justifică persecutarea creştinilor de către Antonescu, deoarece ei refuzau să lupte în război. Totuşi, nici un penticostal nu a fost închis pentru refuzul de a satisface serviciul militar. De exemplu, Ioan Fâşcu din Suceviţa venise acasă de pe front într-o permisie în 1944. Jandarmii l-au prins rugându-se cu alţi fraţi de credinţă şi l-au trimis în judecată la tribunalul din Cernăuţi. Primarul satului a mărturisit în faţa Curţii că acuzatul era un bun cetăţean, iar armata a certificat că fusese şi un bun soldat. Un singur martor a spus că acuzatul s-ar fi declarat împotriva Statului şi a religiei de Stat. Fâşcu a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. Mai târziu el avea să spună lui Pavel Bochian: „Judecătorul care m-a condamnat pentru 25 de ani a fost la rândul lui condamnat la 25 de ani de închisoare de către noile autorităţi (după căderea lui Antonescu). Mi-e milă de el şi nu-i doresc rău pentru rău”. De aceea, penticostalii români nu l-au considerat pe mareşalul Antonescu un erou, cum îl consideră mare parte din românii de astăzi.
CAPITOLUL 6
CONTROVERSE
Cel care l-a învăţat pe Gh. Bradin doctrina penticostală a fost Pavel Budeanu care i-a trimis lui Bradin articole care mai apoi au fost publicate în revista Cuvântul Adevărului. Budeanu reprezenta penticostalismul american conservator, opus curentului modernist. În penticostalismul românesc curentul principal a fost condus de Bradin, care a fost influenţat de diferite învăţături (precum cele legaliste) de la greco-Ortodocşi, adventişti sau din alte surse.
De cealaltă parte, misionarii străini penticostali cu o tendinţă mai modernă, au început o nouă lucrare în România. Aceşti misionari, în general, erau foşti emigranţi în SUA, care mai târziu s-au întors în ţara lor, de exemplu Gustav Herbert Schmidt (1891-1958) şi Nicholas Nikoloff (1900-1964) care din 1927 au lucrat în Misiunea pentru Rusia şi Europa de Est (REEM). Publicaţia oficială a REEM a fost „Chemarea Evangheliei”, sponsorizată de un om de afaceri californian, C.W. Swanson. Schmidt a deschis pe 2 mai 1930, primul Institut Biblic Penticostal din Europa de Est în oraşul liber Danzig (astăzi Gdansk în Polonia).
Ca decan al Institutului Biblic din Danzig (D.B.I), Schmidt a fost urmat de N. Nikoloff din 1935 până la 1938 când D.B.I. a fost închis. Faimosul învăţător biblic Donald Gee (1891-1966), vice-preşedinte al Adunărilor lui Dumnezeu din Anglia în acel timp (1934-1944), a contribuit ca profesor la pregătirea tinerilor evanghelişti la D.B.I. Ei s-au întors în mai multe ţări din Estul Europei, să înveţe pe alţii.
REEM a lucrat într-o strânsă legătură cu Assemblies of God din SUA, până în 1940 când superintendentul REEM, Schmidt a fost închis de nazişti. În 1929, REEM a trimis misionari în Ungaria, de unde au fost expulzaţi. Unul din ei a plecat în Cehoslovacia, iar celălalt, Janos Lerch - la Timişoara în România.
În 1930, Gustav Schmidt a venit la Timişoara pentru a-l vizita pe Janos Lerch. REEM nu practica ritualul spălării picioarelor, practicat de penticostalii români la fiecare Cină a Domnului. Afară de aceasta, REEM a acceptat consumul moderat de alcool, spre deosebire de penticostalii români, care interziceau categoric băuturile alcoolice. Unii dintre pastorii penticostali români au acceptat aceste lucruri şi alte învăţături ale REEM în schimbul unui sprijin financiar.
După C. Cuciuc, „unii predicatori baptişti convertiţi recent / la penticostali / au manifestat un spirit nonconformist încă din 1930. În 1931 penticostalii români se despart: divergenţele s-au ivit în legătură cu încercarea unor lideri de introduce o purtare modernă (haine moderne, flexibilitate cu privire la relaţiile maritale, libertatea de a renunţa la ritualul spălării picioarelor, şi de a avea contacte variate cu mişcarea penticostală de pe glob etc.).”
Trandafir Sandru, explica sciziunea în felul următor: „În oraşul Danzig… s-a înfiinţat o Şcoală Biblică. Unii emisari de acolo au vizitat România, unde au luat legătura cu unii păstori penticostali şi, fără a ţine seamă de părerea conducerii mişcării penticostale, au provocat o sciziune în cadrul mişcării. Unii tineri au fost invitaţi să urmeze cursurile şcolii din Danzig. Uşurinţa cu care au fost selectaţi s-a văzut atunci când doi dintre ei, din motive de moralitate, au fost excluşi din şcoală (Eugen Bodor şi Gheorghe Catargiu). Şcoala de la Danzig a fost o şcoală bună, având printre profesori şi pe fratele Donald Gee, cu care, după terminarea celui de al doilea război mondial am avut bune legături.
Punctul major al doctrinei celor din Danzig a afirmaţia că Botezul cu Duhul Sfânt este primit cu semnul vorbirii în limbi, iar cei care nu vorbesc în limbi, oricum primesc botezul cu Duhul Sfânt conform cu 1 Corinteni 12:13. Bradin a negat botezul spiritual fără vorbirea în limbi şi a continuat să susţină că modestia în îmbrăcăminte şi abstinenţa de la băuturile alcoolice erau necesare pentru mântuire. El a pledat pentru actul spălării picioarelor ca un act al părtăşiei şi a respins interpretarea adventistă după care acesta este doar un act de umilinţă. Aceste principii sunt încă în zilele noastre incluse în Mărturisirea de Credinţă a Bisericii Apostolice Penticostale din România.
Ruptura în interiorul mişcării penticostale române s-a produs în 1931. Curentul principal condus de Gh. Bradin a păstrat numele Biserica Apostolică a lui Dumnezeu, la care a fost neoficial adăugat cuvântul „zisă Penticostală”, cu scopul să se deosebească de grupul inclus în REEM, care a luat acelaşi nume şi a mai adăugat „Creştini botezaţi cu Duhul Sfânt.“ (Noi am prescurtat numele primului grup cu BDAP şi celălalt nume cu CBDS). BDAP a fost în mod clar principala grupare din moment ce ea a păstrat revista „Cuvântul Adevărului” principala sursă de informaţie asupra sciziunii.
În 1932, centrul BDAP a fost stabilit la Lipova, iar redacţia revistei, împreună cu personalul, s-a mutat de la Brăila la Lipova, revista fiind tipărită la Arad. În 1933 episcopul Comşa din Arad a început lupta împotriva centrului din Lipova condus de Bradin şi prin adresa nr. 561/1933 s-au cerut prefecţilor din judeţele Arad şi Timiş represalii aspre.
În 1933 BDAP a trimis la Bucureşti pe secretarul Ioan Danciu pentru demersuri către guvern. În 1936 Bradin şi M. Olar au fost arestaţi. Secretarul general s-a mutat definitiv la Bucureşti cu redacţia revistei „Cuvântul Adevărului”. El a devenit redactor-şef şi a păstorit comunitatea BDAP din Bucureşti (13, str. B. Manolescu). În 1937 revista a fost interzisă.
Se pare că Bradin şi Olar nu au mai putut conduce gruparea BDAP în 1937-1938, persecuţia şi lipsa de bani fiind unele dintre motive. Ei au părăsit BDAP în 1938 cu bisericile din Păuliş şi Lipova şi s-au unit cu Asociaţia Independentă Baptistă, condusă de Alexandru Szaday, fară să nege credinţa lor penticostală. Ei au avut neînţelegeri cu Szaday şi au intrat în Uniunea Baptistă din România, semnând o declaraţie de credinţă baptistă. Astfel BDAP a fost dezorganizată în 1938; bisericile locale nu au urmat pe alţi lideri sau altă organizaţie şi au răspuns apelului lui Bradin, când el s-a întors înapoi în mişcarea penticostală în mai 1945, reorganizând BDAP.
Bradin a mărturisit că a făcut două mari greşeli: prima când el l-a pus într-un post de conducere pe Ion Bododea în 1929, cealaltă când s-a întors înapoi în Uniunea Baptistă.
Evident, această mărturie a scos în relief că Bradin l-a considerat pe Bododea principalul responsabil de ruptura din 1931.
Provincia Banat a fost leagănul grupului cuprins în REEM, dar misionarul Janos Lerch se pare că nu a făcut discipoli români acolo, cu excepţia, poate a lui Alexandru Isbaşa, un pastor de sat, Birchiş (lângă Oraviţa) care a primit un important post de pastor în Timişoara, nu mai târziu de 1935.
Isbaşa s-a putut uni cu CBDS înainte de 1935, dar nu ca lider al acestora în acel timp. El a fost exclus din BDAP în 1934.
Biserica din Timişoara s-a format în 1935 şi s-a afiliat la CBDS. Se adunau în casa lui Ioachim Ţunea şi a fost păstorită de doi pastori: Isbaşa şi Pavel Nicola. Astăzi numele ei este Elim şi continuă să nu practice ritualul spălării picioarelor. Provincia Bucovina, cea mai compactă regiune penticostală în România, a dat, fără îndoială, un lider al CBDS, Eugen Bodor din Burdujeni - Suceava, care a studiat la şcoala din Danzig. Bisericile penticostale din Bucovina diferă încă în zilele noastre faţă de celelalte biserici penticostale din România cu privire la Cina Domnului şi actul spălării picioarelor, act pe care nu-l practică.
Vechii penticostali din Muntenia şi Bucureşti care nu sunt de acord cu spălarea picioarelor (de ex Constantin Caraman) se consideră a fi urmaşii lui Ioan Bododea şi Eugen Bodor. Aceşti doi lideri au fost la conducerea CBDS de la început până în 1933. Acest început nu poate fi mai târziu de 1932, când Bradin a luat conducerea revistei Cuvântul Adevărului. Aşa că anul 1929 poate marca începutul doctrinei REEM, răspândită în Banat de Janos Lerch; în anul 1930 fiind primul contact al lui Gustav Schmidt cu penticostali români iar anul 1931 apare asociaţia CBDS (Creştinii Botezaţi cu Duhul Sfânt). Sponsorizat de REEM, Bododea a publicat pentru un scurt timp revista „Credinţa Apostolică”.
REEM a sponsorizat mulţi lucrători din multe ţări din estul Europei, aşa că Bododea şi Bodor nu aveau bani îndeajuns. La o conferinţă a CBDS ei au fost acuzaţi de nepricepere în administraţie financiară şi au fost excluşi din CBDS (1933). Conferinţa a cerut reunificarea mişcării penticostale române. La o conferinţă în Mediaş, cele două grupuri penticostale s-au reunit, dar unitatea nu a durat. Gustav Schmidt a trimis din nou suport financiar şi CBDS s-au separat încă o dată de BDAP (Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală). Noii lideri ai CBDS erau Vasile Gaspar şi Gh. Catargiu.
Revista Cuvântul Adevărului relatează luptele din interiorul mişcării penticostale în 1934. Astfel, Eugen Bodor a fost exclus din bisericile penticostale de către adunarea generală a acestora din Suceava. El propovăduia din nou în acel timp actul spălării picioarelor, dar Bucovina a renunţat definitiv la acest ritual.
Vasile Gaspar (păstor în Greceanca - Buzău), Alexandru Isbaşa (pastor în Birchiş lângă Oraviţa) şi Gheorghe Almăjan au fost excluşi din BDAP pe baza 1 Cor 5:11. Bineînţeles Vasile Gaspar (vechi pastor baptist ca şi tovarăşul său Bododea) a devenit liderul CBDS, împreună cu Gheorghe Catargiu (fost student al şcolii din Danzig, la fel ca şi tovarăşul său Bodor). Gaspar şi-a mutat lucrarea în oraşul Oraviţa. Isbaşa a devenit pastor în Timişoara (1935 - 1947) şi în această poziţie, lider al CBDS.
Alt grup penticostal „Ucenicii Domnului Iisus Christos”(UDIC) se pare că nu aveau nici o legătură cu ruptura Bisericii Apostolice a lui Dumnezeu, lucru datorat răspândirii învăţăturii şcolii din Danzig. Toate mărturiile arată că acel grup a considerat profeţiile mult mai importante ca Scriptura. Alte surse consideră în mod greşit acest grup ca influenţat în unele privinţe de „Martorii lui Yehowa”.
Creştinii vechi din Bucureşti (fără ritualul spălării picioarelor) au considerat că BDAP a fost legată cu Biserica lui Dumnezeu din SUA, CBDS - de Adunările lui Dumnezeu din aceeaşi ţară, iar UDIC nu avea nici o legătură.
După mărturia lui Constantin Caraman, gruparea UDIC a apărut înaintea primului război mondial condus de Ioan Jiloveanu. Aceasta este şi opinia lui Petru Ardeu. UDIC s-au răspândit în special în Bucureşti, reprezentând penticostalismul popular şi având cel mai mic număr de membri în comparaţie cu celelalte două grupări.
Conform lui I.M. Popescu, în 1938, a apărut al patrulea grup penticostal, cunoscut sub numele de „tremurătorii”. Bătrânii penticostali îşi amintesc de acest grup doar pentru că numele său devenise o poreclă pentru penticostalii români. Astfel de grupuri mici adesea apăreau şi dispăreau.
Oricum, penticostalismul românesc nu a dispărut în timpul marii persecuţii a regimului autoritar (1938-1944), dar era dezorganizat. După anumite estimări, existau 7.400 credincioşi penticostali în 1938.
CAPITOLUL 7
REORGANIZAREA PENTICOSTALĂ (1945 - 1950)
Din 23 august 1944 pâna în 30 decembrie 1947 a fost o perioadă de tranziţie de la dictatura lui Antonescu la un regim comunist. Mişcarea penticostală a folosit libertatea religioasă relativă pentru a se organiza şi a obţine un statut legal.
Tânărul de 20 de ani, Trandafir Sandru, şi prietenul său apropiat Iulian Florea au fost aleşi la o conferinţă preliminară la Pâncota (ianuarie 1945) ca împuterniciţi ce trebuia să obţină recunoaşterea oficială a BDAP. Reprezentantul BDAP în Bucureşti era Ioan Danciu. Ei au adresat petiţii în februarie 1945 Ministerului Cultelor şi Ministerului de Justiţie, însă fără a primi niciun răspuns (din cauza tulburărilor interne din România).
Sediul central al BDAP era în Arad în apartamentul lui Petru Oală (str. Cocorilor, nr. 65) I. Florea, P. Oală, T. Sandru şi alţi fraţi au vizitat adesea în Păuliş pe Gh. Bradin şi i-au convins pe acesta şi pe M. Olar să revină în mişcarea penticostală, în mai 1945. Prestigiul lor a fost necesar pentru reorganizarea BDAP. Conferinţa de reorganizare a BDAP a avut loc în Arad pe 20 mai 1945. Au fost aleşi Gh. Bradin ca preşedinte, Mihai Olar ca vicepreşedinte, G. Urlea casier general, T. Sandru secretar şi redactor al revistei BDAP „Vestitorul Evangheliei”.
Direcţia presei (cenzura comunistă) nu a aprobat această nouă revistă care a apărut din august 1945 până în februarie 1948 în Arad. BDAP a editat, de asemenea, în maghiară revista „Apostoli Hit” şi trei almanahuri în 1946, 1947, 1948.
O importantă reorganizare penticostală a avut loc în CBDS oficial numită „Biserica Apostolică a lui Dumnezeu” sau „Asociaţia creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt”, avându-l ca preşedinte pe Alexandru Isbaşa, cu sediul central în Timişoara (str. Semenic, nr. 4). Isbaşa a publicat în Timişoara revista „Lumina Evangheliei”. Centrul „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt” s-a mutat la Bucureşti în 1946, când această asociaţie a fost recunoscută oficial. Noul sediu central a fost mai întâi în strada Ecaterina Bazilescu şi apoi pe Calea Moşilor nr. 312, adică în localul bisericii penticostale ce avea ca pastori pe P. Cojocaru şi Eug. Bodor. În 1947, Isbaşa a fost înlocuit de Pantelimon Cojocaru din Bucureşti. Isbaşa a replicat convingând multe biserici penticostale care nu făceau actul spălarii picioarelor să se alăture la BDAP (Arad) păstrând ritualurile lor specifice. În 1948, P. Cojocaru a rămas singurul pastor al bisericii din Calea Moşilor nr. 312. Bodor a înfiinţat o nouă biserică în Bucureşti, pe strada Colţea, nr. 8. El s-a alăturat BDAP Arad şi a contribuit ca şi alte biserici ale „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt” să adere la BDAP (Arad), păstrându-şi trăsăturile caracteristice.
A treia regrupare a fost în asociaţia religioasă a UDIC. În timpul războiului, ei se întâlneau în Bucureşti la subsolul sorei Ionescu din Splaiul Independenţei, păstorul lor fiind Ion Jiloveanu. Sediul central al UDIC a fost prima dată acolo, după aceea s-a mutat pe şoseaua Crângaşi, nr. 23, într-o casă donată de Toader Handrea, cea mai spaţioasă clădire penticostală din Bucureşti. Asociaţia UDIC a fost oficial recunoscută în anul 1948.
Toate cele trei grupări penticostale aveau împreună 15.000 membri în 1945. Acest număr era probabil dublul celui existent înainte de război. În 1945, membrii BDAP (Arad) erau răspândiţi în special în provinciile din Crişana şi Transilvania, membrii „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt”, în Banat şi Bucovina şi UDIC - majoritatea în Bucureşti. Muntenia şi Moldova se împărţeau între primele două grupări existente şi în Bucureşti. Din 1945 până în 1950, numărul românilor penticostali a crescut de la 15.000 la aproximativ 30.000. BDAP Arad avea prestigiul unui adevărat leagăn al penticostalismului din România şi era cea mai unită şi mai dinamică dintre cele trei organizaţii, astfel că avea cel mai mare număr de membri.
Pavel Bochian a fost ordinat ca păstor supraveghetor peste toate bisericile penticostale din judeţul Arad la conferinţa de la Pâncota din 29 iunie 1945. Încă din 1945 el a sfidat autorităţile comuniste botezând 104 oameni în Agriju Mare. O conferinţă a BDAP în Arad a avut loc pe 28 octombrie 1945 cu participanţi din Crişana, Transilvania, Banat, Muntenia şi Moldova pentru discutarea Statutului Bisericii.
La conferinţa miniştrilor de externe ai marilor puteri de la Moscova (16-26 decembrie 1945) s-a hotărât, printre alte chestiuni ce priveau România, să se respecte şi libertatea religioasă. De aceea, Ministerul Cultelor a acordat libertatea religioasă provizorie pentru a se dezbate noua lege a cultelor. Pe 5-6 martie 1946, BDAP a participat la conferinţa în care s-a discutat această lege. Primul document oficial favorabil pentru BDAP a fost emis de Ministerul Cultelor pe 20 mai 1946 anunţând BDAP că se poate bucura de o libertate religioasă provizorie. Acest document a fost semnat de un director din Ministerul Cultelor, Nicolae Grossu, care s-a convertit la penticostalism după Revoluţia din decembrie 1989. În final, BDAP (Arad) a fost oficial recunoscută prin Decizia nr. 64.803 din 28 decembrie 1946 dată de ministrul Cultelor, R. Roşculeţ.
Filialele BDAP au început să fie reorganizate în martie - aprilie 1946 de Gh. Bradin, M. Olar, Ioan Tivadar, Ştefan Moscu şi alţii. În mai 1946, P. Bochian şi Alexie Vamvu au lucrat împreună la reorganizarea comunităţilor BDAP din Muntenia.
O conferinţă generală a BDAP s-a întrunit la Arad pe 15-16 august 1946 cu mai mult de 400 de delegaţi din întreaga ţară. Pavel Bochian a prezentat un raport despre situaţia lucrării penticostale în România. Liderilor BDAP aflaţi în funcţiune li s-au adăugat lideri ai filialelor BDAP: Arad, Bihor, Turda, Cluj, Bucovina, sudul Moldovei, Muntenia.
Noi filiale s-au format în mai - octombrie 1947: Sălaj, Timiş, Maramureş, Alba, Someş. Bisericile ucrainene ale BDAP aveau un rol important în lucrarea penticostală din provincia Maramureş. Delegaţii din 16 filiale au participat la conferinţa generală a BDAP din Arad (15 august 1947).
Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai I al României a fost detronat şi a fost proclamată Republica Populară. Ca toţi ceilalţi conducători ai diferitelor denominaţiuni, Gh. Bradin a trebuit să jure fidelitate noului regim. Pe 6 ianuarie 1948, conferinţa generală a BDAP Arad a hotărât să-şi stabilească sediul central în Bucureşti şi să organizeze un curs biblic pentru misionarii din ţară în Arad. Ultimul număr al revistei „Vestitorul Evangheliei“ a apărut pe 1 februarie 1948. După aceea, regimul comunist nu a mai pemis editarea revistei.
În 1948, multe din bisericile penticostale din Bucovina şi nordul Moldovei care până atunci fuseseră afiliate „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt” au decis să se alăture la BDAP şi l-au trimis pe G. Irimiciuc la Arad pentru a semna actul de aderare.
Gh. Bradin a fost un autodidact şi un scriitor talentat. În afară de articolele publicate de acesta în revistele penticostale, a mai editat după 1945 broşurile „Calea spre cer”, „Suflet şi veşnicie”, „Pregăteşte-te să-l întâlneşti pe Dumnezeu”. Bradin a avut o viziune clară a bisericii şi o mare înţelepciune în relaţia sa cu regimul comunist. În opinia lui Sandru: „Un rol hotărâtor în recunoaşterea Bisericii Penticostale l-a avut strategia lui Bradin, ce se baza pe lunga sa experienţă. Aici voi menţiona două lucruri: primul, circulara trimisă de el tuturor bisericilor din ţară în anul 1948 sau ’49, în care le cerea tuturor credincioşilor penticostali să fie loiali (bazându-se pe textul din Romani 13:1-2) regimului instaurat în România. Un al doilea lucru, când a văzut că regimul nu aproba doctrina vorbirii în limbi, el a ascuns această doctrină „în spatele” versetelor din F.ap. 2:1-4 şi 1 Cor. 12:1-31.”
Urmând cererea lui Bradin, ziarul „Dimineaţa” (acelaşi care a publicat primul protest împotriva persecuţiei religioase din 1931) a publicat articolul său intitulat „Libertatea religioasă”. Din cele 425 de cuvinte, aproape 204 erau citate din Biblie şi 22 cuvinte reprezentau un citat din scrierile lui Lenin din anul 1903, un citat incomod pentru regimul comunist: „Fiecare persoană trebuie să aibă libertatea de a aparţine religiei ce şi-o doreşte şi, de asemenea, libertatea de a-şi împărtăşi credinţa”. El amintea că penticostalii au fost acuzaţi că sunt „agenţi ai Moscovei”, prevăzând astfel viitoarea acuzaţie că ei ar fi „agenţi anglo-americani”.
Conferinţa generală a BDAP din 1949 a avut loc la Arad pe 2 mai. E puţin cam exagerat să se considere că în 1949 toate bisericile penticostale s-au alăturat BDAP, în afară de bisericile „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt” şi a UDIC din Bucureşti. Conform unei estimări aproximative în 1950, BDAP Arad avea 25.910 membri; „Asociaţia creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt” - 4.500; UDIC - 1.500; în total 31.900 penticostali (inclusiv copii).
Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, a invitat pentru discuţii pe liderii penticostalilor, baptiştilor, creştinilor după evanghelie, adventiştilor la începutul lui februarie 1950. El le-a prezentat condiţiile de recunoaştere oficială. A declarat că guvernul va recunoaşte oficial cultul penticostal numai dacă celei mai mari grupări penticostale i se vor alătura celelalte două mai mici. Astfel, în 1950 „Asociaţia creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt” s-a unit cu BDAP, iar în martie 1950, UDIC a făcut acelaşi lucru. Cultul penticostal a primit o recunoaştere deplină, sub numele oficial de Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, pe 14 noiembrie 1950, prin Decretul nr. 1203 semnat de preşedintele Parlamentului, Petru Groza.
Pentru a pregăti organizarea administrativă si financiară a centrului filialelor CP - Cultul Penticostal mulţi viitori conducători au fost formaţi în acest sens prin cursuri de contabilitate şi subiecte doctrinare la Arad (11-27 noiembrie , 1950).
Regimul comunist a recunoscut oficial 14 culte. Nu mai existau asociaţii religioase şi nici o sectă nu a fost recunoscută. Teoretic, penticostalii se bucurau de mai multe privilegii decât în ţările vest-europene, dar practic ei continuau să fie cei mai persecutaţi.
CAPITOLUL 8
CULTUL PENTICOSTAL
ÎN PERIOADA PRIMULUI SĂU PREŞEDINTE
GHEORGHE BRADIN (1950-1962)
Primul congres al Cultului Penticostal a avut loc la Arad pe 21 şi 22 iulie 1950. La acest congres au fost aleşi preşedintele (Gh. Bradin), vicepreşedinţii (A. Vamvu şi D. Zamfir), secretarul general (T. Sandru) şi casierul central (P. Ardeu). Cultul Penticostal a avut sediul central la Arad din 1950 şi până în 1554. A. Vamvu şi T. Sandru au deschis un birou reprezentativ al Cultului Penticostal la Bucureşti, în toamna anului 1951, în clădirea Bisericii păstorite de Vamvu pe strada Popa Nan la nr. 106. A. Vamvu se mutase mai devreme din Craiova la cererea BDAP. El a înfiinţat o biserică pe strada Mărcuţa nr. 58 şi a mutat-o în 1951 pe strada Popa Nan. T. Sandru a venit la Bucureşti în toamna anului 1951, unde a urmat facultatea de istorie a Universităţii din Bucureşti până în 1956 când a obţinut o diplomă în istorie, având ca specializare istoria antică.
În 1951-1952 multe cursuri biblice au avut loc (în Rădăuţi, Cluj, Timişoara şi Bucureşti) pentru a corecta „slăbiciunile” doctrinare ale predicatorilor locali. În 1952 conducerea centrală a Cultului Penticostal a organizat conduceri locale pentru bisericile Cultului Penticostal în toată ţara. Pentru prima oară, 1952, comuniştii au cenzurat cântările creştine atunci când a apărut a cincea ediţie a Harfei Bisericilor lui Dumnezeu.
Primele lecţii de şcoală biblică au fost redactate de Constantin Caraman şi tipărite în numărul preliminar al Buletinului CP din 1952. Buletinul CP a apărut regulat din septembrie 1953. T. Sandru a fost primul redactor-şef. C.V. Roske (redactor-şef din 1986) a contribuit la această revistă începând cu primul număr. În prezent el încă publică principala revistă penticostală din România. Din 1953 Calendarul Cultului Penticostal a fost publicat cu subiectele lecţiilor duminicale biblice şi teme zilnice de meditaţie.
La 12 septembrie 1954 a avut loc o adunare solemnă la Arad pentru a marca mutarea sediului central de la Arad la Bucureşti. În octombrie sediul general central al Bisericii Penticostale s-a mutat pe strada Bradului nr. 38 din Bucureşti. Anul următor s-a mutat în strada Carol Davila nr. 81 unde a rămas până în prezent. În octombrie 1954 Pantelimon Cojocaru din Bucureşti a obţinut postul de casier central al Cultul Penticostal în locul lui Petru Ardeu din Arad.
Din 1954 până în 1958, T. Sandru a fost păstorul bisericii celei mai mari din Bucureşti, aflată pe calea Crângaşi la nr. 23 (în prezent Bis. nr. 1). Această biserică şi-a avut începuturile în casa sorei Ionescu din Splaiul Independenţei unde în mai 1948, credincioşii au fost agresaţi de nişte agenţi ai poliţiei secrete (Securităţii). Pastorul Ioan Jiloveanu s-a dus la sediul Securităţii pentru a protesta şi a fost bătut atât de crud încât a murit în scurt timp după aceea. Biserica s-a mutat la sfârşitul anului 1948 în Calea Crângaşi condusă de pastorul Gabriel Apetrei (1948-1954).
Cursurile biblice de trei luni din 1954/1955 şi 1955/1956 au fost remarcabile şi pentru că printre învăţători a fost şi o femeie, Maria Manea.
Federaţia Cultelor Evanghelice (FCE), incluzând penticostalii, baptiştii, creştinii după Evanghelie şi adventiştii a fost recunoscută oficial împreună cu cultele respective, dar aceasta nu a durat prea mult din cauza restricţiilor comuniste. Autorităţiile comuniste au văzut că este mai uşor să închidă bisericile prin manipularea conducătorilor lor, decât să se folosească de acţiunile ilegale ale agenţilor Securităţii. Conducătorii CP din Bucureşti între 1951 şi 1954, A. Vamvu şi T. Sandru au fost constrânşi să închidă Biserica din strada Colţea nr. 8, a pastorului Eugen Bodor. Mai târziu, Eugen Bodor a fost închis 3 luni pentru propagandă religioasă. El a fost primul teolog penticostal român care a scris câteva studii teologice care au circulat clandestin.
Autorităţile comuniste au încercat o aşa zisă „reglementare” a serviciilor bisericeşti ce trebuiau să aibă loc doar sâmbătă seara, duminica dimineaţa şi lunar joia, pentru Cina Domnului. Ei au încercat, de asemenea, să schimbe pe unii lideri pentru a controla mai bine conducerea Cultului. O astfel de presiune a determinat cel de-al II-lea congres al Bisericii Penticostale să nu-i realeagă pe A. Vamvu, D. Zamfir, T. Sandru şi P. Cojocaru. A fost ales un comitet executiv al CP, format din preşedintele Gh. Bradin, vicepreşedinţii P. Bochian şi Petru Tivadar (care a emigrat în SUA), secretarul general şi redactorul-şef al buletinului CP, Ioan Manea, şi casierul central Ioan Oprea. În 1959 I. Manea şi-a dat demisia, fiind înlocuit de Ioan Danciu ca secretar general al Bisericii Penticostale şi de Emil Bulgăr ca redactor-şef al Buletinului Cultului Penticostal (1959-1964).
Pavel Budean în vârstă de 70 de ani, veteranul penticostalismului român din SUA şi România, a fost primul penticostal din afară ce a vizitat România după cel de-al II-lea război mondial. În toamna anului 1956 el a sosit în Bucureşti în casa lui T. Sandru care era deja pe lista neagră a regimului. Budean a fost primit călduros în Bucureşti şi în ţară. În 1958, T. Sandru şi A. Vamvu au fost demişi din funcţiile lor de pastori şi excluşi din conducerea CP împreună cu comitetele bisericilor din strada Popa Nan şi din Calea Crângaşi. Înainte să moară la Detroit în 1958, Budean i-a cerut lui David du Plessis, secretarul general al Conferinţei Mondiale Penticostale, să-l invite pe T. Sandru la sesiunile CMP. Aceasta l-a ajutat pe Sandru să fie reprimit mai târziu în CP. T. Sandru a fost înlocuit din Biserica nr. 1 Crângaşi de însuşi preşdintele CP, avându-l ca asistent pe pastorul Emil Bulgăr (1958-1962). Între 1962-1964 Bulgăr singur a fost pastor în Crângaşi. Vamvu a fost înlocuit din Biserica din strada Popa Nan de către Ioan Oprea, casierul central al CP. Mai târziu pastorul bisericii din Popa Nan a fost D. Matache.
Excluderea lui Vamvu, Sandru şi a altor lideri ai Bisericii (chiar a tânărului C.V. Roske împreună cu comitetele celor două biserici) a fost parte integrantă a politicii Departamentului Cultelor - DC. Într-adevăr, DC pretindea să aprobe ordinarea slujitorilor şi limita numărul lor. Astfel, pentru a primi o legitimaţie de pastor, aceştia trebuia să semneze o înţelegere de cooperare cu autorităţile statului şi Securitate şi nu trebuia să permită manifestări supranaturale ca vorbirea în alte limbi şi prorocia. În mod evident, doar puţini pastori au respectat această înţelegere. De aceea, Securitatea a încercat să-şi caute colaboratori printre pastori şi câteodată a reuşit. Ei trebuia să semneze o înţelegere specială şi primeau un nume conspirativ; se întâlneau cu ofiţerii securităţii într-un apartament conspirativ, fiind plătiţi cu o sumă derizorie. Poate că uneori aceşti agenţi au încercat să apere Biserica, aşa că Securitatea şi-a infiltrat şi oamenii săi printre membrii Bisericii.
O autorizaţie oficială era necesară pentru o biserică pentru a se aduna legal şi pentru a avea o casă de rugăciune. Astfel de autorizaţie era greu de obţinut. Cel mai greu deceniu a fost din 1955 şi până în 1964. Autorităţile s-au amestecat în oficierea actelor de cult. Au interzis botezul în apă pentru aceia care nu erau născuţi din părinţi penticostali. Lista candidaţilor trebuia să fie aprobată de conducerea autorităţilor locale. DC aveau reprenzentanţi în toate judeţele iar aceştia trebuia să aprobe serviciile de botez sau de căsătorie. Oficialităţiile comuniste trebuia să aprobe predicatorii din biserici; predicatorii vizitatori nu erau acceptaţi. Relaţiile cu Bisericile şi cu creştinii din Occident erau admise doar cu aprobare specială. Distribuirea biblilor şi a publicaţiilor religioase era în parte interzisă. Penticostalii nu puteau obţine slujbe în administraţie, educaţie şi mass-media etc. Ei erau întotdeauna suspectaţi ca fiind agenţi ai Occidentului.
După politica „reglementării serviciilor divine”, a urmat politica „simplificării” lor. Orchestrele şi fanfarele bisericii erau interzise, dar dorinţa de a desfiinţa corurile bisericilor nu a putut fi realizată.
Ultima fază a oprimării religioase din timpul celui mai greu deceniu a fost „arondarea” bisericilor, efectuată între anii 1960 şi 1963. În multe sate, chiar în oraşe şi chiar în capitală, o mulţime de biserici penticostale şi-au pierdut autorizaţia sub pretextul că au membri prea puţini. Credincioşii erau repartizaţi în biserici mai mari şi mai îndepărtate. Slujitorii bisericilor desfinţate şi-au pierdut legitimaţiile de pastori. Pastorii erau aprobaţi de autorităţile comuniste după o verificare îndelungată.
În comparaţie cu perioada de existenţă clandestină a Bisericii Penticostale (1922-1944), persecuţia sub regimul comunist nu a părut atât de aspră precum cea exercitată de Biserica Ortodoxă. Controlul DC şi al Securităţii asupra CP a fost însă mult mai apăsător decât abuzurile nesistematice ale vechiului regim care se limita să-i închidă şi să-i agreseze pe penticostali şi să le închidă casele de rugăciune, fără să le facă imposibilă o viaţă spirituală liberă, exceptând epoca lui Antonescu. Această libertate spirituală era într-un pericol mai mare sub comunişti care de altfel nu au renunţat la vechile abuzuri împotriva credincioşilor. Astfel, unii penticostali nu s-au alăturat CP sau l-au părăsit, devenind dizidenţi penticostali. Unii dintre ei au negat chiar denumirea de penticostali, numindu-se „credincioşi apostolici”. Numărul lor nu a putut creşte din cauza persecuţiei şi uneori aceştia au îmbrăţişat doctrine eretice.
Penticostalii nonconformişti ce au rămas în CP oficial şi nu s-au supus reglementărilor opresive au fost mult mai eficienţi decât dizidenţii stricţi, deşi au avut de înfruntat o persecuţie mai severă decât conformiştii. Cele două lucrări despre persecuţia comunistă anticreştină din România nu menţionează prea mulţi penticostali. Sunt însă uşor de găsit exemple de penticostali persecutaţi care nu sunt înregistraţi în aceste lucrări cum au fost: Ioan Jiloveanu, Eugen Bodor (ambii menţionaţi de noi deja) sau Alecu Iacob, dirijorul Orchestrei Filarmonice din Sibiu şi compozitor de cântări penticostale (de ex. cea mai reprezentativă cântare penticostală română: „Azi Duhul Sfânt e roua dimineţii”), care a fost închis în anii ’60.
Cel mai faimos penticostal român persecutat a fost Constantin Caraman, care a executat muncă forţată la „Canalul morţii” Dunăre-Marea Neagră în 1951-1952. El a devenit mai târziu un reprezentat al tuturor creştinilor persecutaţi şi a fost din nou închis (1963-1964; 1071-1972; 1977). Binecunoscutul pastor luteran Richard Wurmbrand şi soţia sa Sabina, nişte evrei români, au fost foarte apropiaţi de penticostalii români de când au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, cu semnul vorbirii în alte limbi. T. Sandru în cartea sa „Trezirea penticostală”, a publicat o fotografie a soţilor Wurmbrand împreună cu câţiva penticostali în 1965, înainte ca renumiţii dizidenţi să părăsească România.
Bisericile păstorite de pastorul Pantelimon Cojocaru din Calea Moşilor nr. 312 şi de Ioan Pânzaru din şoseaua Giurgiului au fost închise, dar în acelşi timp Pânzaru a redeschis o biserică penticostală în 1961 pe strada Miuleşti la nr. 29, plantată în 1955 de Leon Cojoc şi Negailov. Această biserică avea să aibă un viitor glorios.
Preşdintele CP, Gh. Bradin a murit pe data de 25 martie 1962. Serviciul funerar a fost oficiat la Arad pe dat de 28 martie 1962, urmat fiind de o întrunire la locuinţa lui Petru Ardeu, unde vicepreşdintele Pavel Bochian a fost ales ca preşdinte ad-interim. Guvernul comunist nu a permis întrunirea congresului CP cu scopul ca un nou preşedinte să fie ales şi astfel Pavel Bochian a funcţionat ca preşedinte al CP până în decembrie 1989, numai pe baza Statutului CP, ce prevedea ca vicepreşedintele să înlocuiască pe preşedintele decedat până la alegerea unui preşedinte de către Congresul CP.
CAPITOLUL 9
CULTUL PENTICOSTAL
ÎN PERIOADA CELUI DE-AL DOILEA PREŞEDINTE
PAVEL BOCHIAN (1962-1989)
Pavel Bochian a fost supraveghetorul comunităţii Arad a CP din 1951, post pe care l-a ocupat până în 1965, chiar şi după anul 1962, an în care a fost ales preşedinte al CP. În anul 1965 el s-a mutat de la Arad la Bucureşti.
Între anii 1951-1965, Bochian a fost pastor la biserica Gloria, cea mai mare biserică din Arad. După moartea lui Bradin, pastorul Bisericii Penticostale nr. 1 din Bucureşti (Crângaşi) a fost Emil Bulgăr, următorul preşedinte al CP. În septembrie 1965 el a fost demis de către autorităţile comuniste, iar Bochian a devenit pastor al Bisericii Penticostale nr. 1 - Crângaşi (1964-1989), avându-l pe Bulgăr ca pastor asistent. (Bulgăr şi-a primit înapoi legitimaţia de pastor doar pe data de 28 decembrie 1989.)
După „arondarea” bisericilor, începută în 1961, autorităţile comuniste au pus în aplicare politica de „arondare” a comunităţilor regionale ale CP începând cu anul 1962. Exceptând filialele Arad, Oradea şi Suceava, toate filialele (chiar şi cea din Bucureşti) au fost dizolvate. Supraveghetorul filialei Bucureşti, Dumitru Matache l-a înlocuit pe I. Oprea ca trezorerier central, iar în 1964 el a devenit vicepreşdinte în locul lui Petru Tivadar.
Filiala Arad era cea mai mare, întinzându-se de la Arad şi până la Bucureşti şi Constanţa. Ea era condusă de către Petru Ardeu, Alexandru Mariş şi Ioan Berar. Filiala Oradea era condusă de către Petru Tivadar, Mihai Chişe şi Ioan Pop. Tivadar a emigrat în SUA în 1964. Ceilalţi doi lideri au fost înlocuiţi de Ioan Berar ca supraveghetor şi de Constantin Creangă ca secretar. Filiala Suceava era condusă de către Grigore Duciuc ca supraveghetor şi de Dumitru Zamfir. Ei mai apoi au fost pensionaţi şi înlocuiţi de Constantin Grossu ca supraveghetor şi de Dorin Udişteanu ca secretar.
Toţi aceştia erau membrii în Consiliul Bisericesc ca şi ceilalţi lideri bisericeşti regionali: Maramureş - Gavril Latiş din Răzoare; în judeţul Bistriţa- Năsăud - George Mărcuş din Dumitra; în judeţul Cluj - Ioan Pop din Dej şi Nicolae Pop, Ioan Popa şi Ioan Solodan în oraşul Cluj; în judeţul Hunedoara - Ilie Lipovan şi succesorul său ca pastor pe judeţ, Viorel Moise; în judeţul Mureş - Petru Murar şi Augustin Berindean din Târgu Mureş; în judeţul Braşov - cei doi păstori, Teodor Popovici şi Tudor Lăcătuş care au construit două clădiri bisericeşti la aceeaşi adresă, nr. 2-4 de pe str. Brânduşelor (fondatorii unei biserici care în prezent numără peste 700 de membrii); în Timişoara - Ciolac Dincă, Vasile Crişan, Ioan Mengher, Toma Duţu, Constantin Leontiuc şi mai târziu Iosif Frânc şi Teodor Codreanu; în provincia Oltenia - Constantin Creţan din Craiova (jud. Dolj) şi Grigore Botănel din Târgu Jiu (jud. Gorj); în provincia Dobrogea - Nicu Topciu din Constanţa.
Noul preşedinte al CP, P. Bochian la primul consiliu bisericesc a propus să fie readmişi ca membrii ai CP Trandafir Sandru, A. Vamvu, C.V. Roske şi toţi acei care fuseseră eliminaţi în 1958. Consiliul a fost de acord cu aceasta, dar conform cu Satutul CP aprobat de guvern, era necesar şi acordul DC care a fost întârziat mult. Sandru considera că autorităţile comuniste au fost convinse să accepte readmiterea sa în CP pentru că a fost primul român invitat la o conferinţă penticostală internaţională. Într-adevăr, Donald Gee a sugerat universităţii Oral Roberts din Tulsa, Oklahoma, SUA să-l invite pe Sandru la o conferinţă ce a avut loc acolo din 12 până pe 25 noiembrie 1963. În 13 august 1963 Sandru a fost reprimit în CP şi pe 1 februarie 1964 a fost numit pastor al bisericii de pe strada Miuleşti nr.29, la periferia Bucureştiului. Pe 15 octombrie a fost demis din pastoraţie, pentru că a încercat să mărească clădirea bisericii fără permisiunea DC.
La insistenţele pastorului P. Bochian, Alexie Vamvu a fost de asemenea reprimit în CP şi numit ca secretar general al CP cu aprobarea DC. După aceasta a fost numit pastor al bisericii din cartierul Tudor Vladimirescu din Bucureşti.
Dictatorul Gheorghiu Dej a început în 1964 politica română de independenţă faţă de URSS. Această politică a fost continuată din 1965 de succesorul său N. Ceauşescu. O astfel de politică avea nevoie de suportul Vestului împotriva URSS, cum avea s-o dovedească invazia sovieticilor în Cehoslovacia din 1968. De aceea, regimul român a devenit mult mai receptiv la presiunile Vestului în favoarea libertăţii religioase şi deţinuţii politici au fost eliberaţi în România cel puţin pentru moment. În aceste circumstanţe, Sandru şi-a recăpătat licenţa de pastoraţie pe 27 aprilie 1968. În secret, el coopera cu Walter Hollenweger, trimiţându-i materiale pentru o istorie a penticostalismului românesc. Conducerea CP a fost reorganizată cu alegerea lui P. Bochian ca preşedinte, D. Matache vicepreşedinte şi casier central, A. Vamvu ca secretar general, şi T. Sandru ca redactor-şef al Buletinului CP. Sandru a fost ajutat să publice Buletinul CP de către C.V. Roske care ilegal a tradus în româneşte multă literatură creştină tipărită în Germania pentru România. În România a mai editat cărţi penticostale de cântări şi alte cărţi penticostale aprobate de DC. Pavel Bochian l-a numit pe Emil Bulgăr ca director al Casei de Pensii a CP.
Emil Bulgăr şi-a pierdut autorizaţia de pastor în 1964 din cauza vizitei unui misionar olandez în biserica sa. În 1967, penticostalii vestici din Norvegia, Franţa, Marea Britanie, SUA şi Germania au vizitat România. Între 12 septembrie şi 11 octombrie 1968, Pavel Bochian cu T. Sandru ca translator, au vizitat bisericile penticostale din Franţa, Marea Britanie, Norvegia şi au participat la o conferinţă penticostală în Trondheim, Norvegia. Bochian a reprezentat CP la Conferinţa Penticostală Mondială din Dallas (3-8 noiembrie 1970). CP a fost, de asemenea, reprezentat la Conferinţa Europeană Penticostală din Berna (24 iunie - 2 iulie 1972). Mai târziu, Bochian şi Sandru au fost aleşi în comitetul CEP. Delegaţii din Norvegia, Belgia, Ungaria şi Bulgaria au participat la celebrarea semicentenarului CP în Bucureşti pe 14 octombrie 1972. Relaţiile internaţionale ale CP au făcut o importantă presiune asupra Guvernului român ca să respecte libertatea religioasă a CP. Acest lucru era necesar deoarece în anii ’60 o nouă etapă a expansiunii penticostale începe în România şi autorităţile comuniste au încercat să o oprească. De la o expansiune în regiunile rurale în special cauzată mai ales de natalitatea crescută din familile penticostale ţărăneşti, penticostalismul românesc a trecut la o expansiune mai rapidă în zonele de oraş. Acesta a fost rezultatul politicii comuniste care avusese ca scop o creştere neraţională a zonelor industriale şi urbane. În aceste circumstanţe, o mulţime de penticostali au fost constrânşi să se mute în oraşe care devin centre ale penticostalismului. După I.M. Popescu, op. cit., p. 231, între 1956-1976, penticostalii au crescut de la 54.000 la 100.000.
Evanghelismul penticostal şi represaliile autorităţilor comuniste pot fi ilustrate prin multe exemple. Veteranul Vasile Gaşpar a primit (împreună cu C. Caraman) o condamnare de 3 ani şi 6 luni de detenţie în 1963 pentru „activitate subversivă”. Ei au fost eliberaţi în 1964. Predicatorul penticostal C. Tarnvaski a fost arestat în 1971 şi închis pentru câteva luni pentru că deţinea biblii şi literatură religioasă. în 1971, pentru acelaşi motiv a fost închis pentru câteva luni şi predicatorul ţigan, Vasile Răscol din Bucureşti. În 1974-1976, el a executat doi ani de detenţie pentru că primise biblii de peste graniţă, fără autorizaţie. Predicatorul penticostal Cornel Mihai a fost închis în 1971-1972 (împreună cu C. Caraman) pentru primirea şi distribuirea unor biblii. În 1974-1976, C.V. Roske nu avea dreptul să primească nici o slujbă fiind acuzat de „propagandă religioasă”. El putea fi bucuros că nu fusese acuzat de „parazitism” şi întemniţat pentru că nu avea slujbă, precum penticostalii Viorel Lăcătuş (din Mediaş), Ioan Samu (din Mediaş), Francisc Paris (Dârlos), care au fost condamnaţi în noiembrie 1978 la 6 luni de detenţie pentru „parazitism” şi activitate „anarhistă”, adevăratul motiv fiind activitatea lor religioasă. Din cauza unei cereri de emigrare în SUA penticostalii Paramon Gagea (Bistriţa) şi Simion Holbură (Mijlocenii Bârgăului) au fost condamnaţi la 4 luni de închisoare pentru aşa-zisul „parazitism” în ianuarie 1979.
Un predicator penticostal Ioan Toader inginer în Ploieşti a efectuat mai mult de 5 ani de detenţie (1981-1986) pentru că a distribuit Biblii şi literatură evanghelică.
În 1986, pastorul penticostal din Satu Mare, Victor Opriş a fost condamnat la 9 ani de închisoare pentru ajutorul dat acelor care au încercat să fugă din ţară. Adevăratul motiv a fost activitatea sa de evanghelizare şi înfiinţare de biserici. În urma protestele internaţionale, Opriş a fost eliberat după doi ani şi şi-a intensificat activitatea sa penticostală.
Înmulţirea bisericilor penticostale a determinat intervenţia autorităţilor comuniste. Astfel, construcţia caselor de rugăciune era adesea stopată. Noua casă de rugăciune din Câmpia Turzii a fost demolată pentru că devenise mult mai mare decât fusese aprobată. Demolarea clădirii unei biserici penticostale din Bistriţa avut loc în împrejurări tensionate, trupele de poliţie luptându-se cu credincioşii şi copii acestora. Noul acoperiş al clădirii bisericii din Rădăuţi a fost dărâmat. Când N.Ceauşescu a început să demoleze în Bucureşti toate clădirile de cult prin anii ’80, prima a fost demolată clădirea bisericii nr. 1 Crângaşi în 1980, deşi pastorul său era preşedintele CP, P. Bochian. Ea a fost înlocuită de o mare baracă până în 2001.
Regimul comunist dădea cu mare greutate autorizaţia oficială pentru bisericile penticostale şi a desfinţat bisericile neautorizate, cum a fost biserica „Filadelfia” din Mediaş, care a fost declarată ca „grup anarhist” în 1978. Credincioşii nu erau lăsaţi să se întâlnească nici chiar pentru scrierea unor petiţii pentru primirea autorizaţiei. Astfel, în 1979, lucrătorii oficiali ai penticostalilor care au organizat astfel de întâlniri în satul Strâmba (jud.Bistriţa-Năsăud) au fost insultaţi şi amendaţi de poliţie.
Păstorii aveau dreptul să viziteze credincioşii care trăiau la mare distanţă de biserică şi să le dea Cina Domnului cu o permisiune specială de fiecare dată. În 1980, pastorul penticostal Nicu Topciu din Constanţa a vizitat în acest scop pe credincioşii din satul Nicolae Bălcescu (jud. Tulcea) aflat la o depărtare de 100 km de Constanţa. O mulţime de săteni ortodocşi beţi, conduşi de poliţie şi oficialităţile locale, i-au bătut pe credincioşii adunaţi în casa familiei Câlţea (După Revoluţia din 1989, penticostalii din acest sat, care aveau acum o biserică oficială, au fost atacaţi din nou de sătenii beţi conduşi de preotul ortodox).
Pavel Bochian aminteşte câteva întâmplări mai fericite.
O clădire penticostală din Reşiţa a putut fi construită după anul 1965 deoarece credincioşii lucraseră la construirea unei fabrici de pâine din oraş. Biserica ilegală de pe strada Mestecăniş (Arad) a fost autorizată pentru că nu era departe graniţa vestică. Alte biserici neoficiale au fost tolerate: de exemplu cea din oraşul Drobeta Turnu-Severin (aceasta fiindcă era la graniţa de sud-vest). P. Bochian a explicat conducerii Departamentului pentru culte că membrii a 300 de biserici tolerate au acceptat să efectueze pentru consiliile locale munci sociale importante ca de exemplu, să adune recolta.
Pastorul T. Sandru a obţinut aprobarea autorităţilor să mute biserica sa din Bucureşti din strada Miuleşti într-o nouă casă de rugăciune care trebuia să fie construită pe strada Sebastian nr. 43. În 1974, autorităţile au întrerupt construcţia. În 1978, presiunea SUA l-a convins pe Ceauşescu să permită construcţia bisericii, ea sfârşindu-se în anul 1979. Aceasta era până 1999 cea mai mare şi mai modernă casă de rugăciune din Bucureşti. Ceauşescu se gândea să o demoleze în decembrie 1989, dar Revoluţia l-a împiedicat să o facă.
Teodor Codreanu, păstorul bisericii Elim din Timişoara a inaugurat în 1988 una dintre cele mai moderne şi mai mari dintre casele de rugăciune din România. Astfel de case uriaşe de rugăciune au fost construite pentru prima dată în Arad (biserica Gloria - 1966) apoi în Oradea, Baia Mare, Galaţi, Braşov, Vicovu de Sus. Pare de neînţeles cum autorităţile comuniste au tolerat astfel de construcţii religioase. Numai rugăciunile şi postul pot explica astfel de miracole. Conform estimării făcute de CP în 1982 erau 785 de biserici oficiale penticostale, 142 de pastori şi aproape 150.000 de credincioşi inclusiv copiii. Statisticile guvernului comunist estimau pe atunci numărul credincioşilor penticostali la 58.000. Erau aproape 300 de biserici penticostale. După evaluarea. lui P. Bochian, în 1989 erau 300.000 de credincioşi penticostali în România. Aceste bune rezultate se datorau, de asemenea, acelora care au luptat pentru libertate religioasă în România. Baptistul Iosif Ţon, penticostalul C. Caraman, ortodoxul G. Calciu Dumitreasa au atras presiuni externe împotriva lui Ceauşescu care a renunţat să-i controleze pe predicatori şi botezurile în apă. În bisericile penticostale vorbirea în limbi şi profeţia au devenit în general libere. În 1977, Caraman a semnat un mesaj difuzat de Radio Europa Liberă şi a fost din nou arestat.
Relativitatea extremă a toleranţei religioase manifestată de Ceauşescu este ilustrată de condiţiile de lucru de la Seminarul Teologic Penticostal între anii 1976-1989. După cursurile biblice pentru pregătirea pastorilor (1974-1976), Consiliul Bisericesc şi comitetele filialelor au hotărât în 1976 înfiinţarea în Bucureşti a STP. T. Sandru a fost numit director şi au fost aleşi 15 studenţi, cursurile durând 4 ani. Erau profesori puţini şi lipseau cărţile teologice în limba română, dar studenţii se străduiau prin toate mijloacele să devină buni păstori. Autorităţile comuniste au interzis ca primele serii de absolvenţi să fie ordinaţi ca păstori în 1980, dar Sandru a profitat de vizita unor oaspeţi străini şi a ordinat primii pastori formaţi la STP. După promoţia din 1980, DC a redus numărul studenţilor de la STP de 15 la 5, iar după absolvirea din anul 1984 au fost admişi 10 studenţi. Ulterior, doar 3 studenţi erau admişi în fiecare an cu aprobarea specială a Departamentului pentru culte pentru fiecare candidat. (Vom numi în continuare pe câţiva absolvenţi ai STP: din prima generaţie a STP îi amintim pe Marinel Mesaroş, pastor în Cluj unul dintre cei mai importanţi conducători penticostali din România, Lazăr Gog, pastor în Los Angeles, Bujorel Lucaci, pastor în Sidney; din a doua generaţie <1984> Ioan Gurău, supravegheatorul comunităţii regionale Braşov, Romu Mocan, pastor în Dej şi unul dintre fruntaşii penticostali naţionali; din generaţia 1988,: Martin Schaser, pastor în Austria, Luca Creţan, supraveghetorul comunităţii regionale Oltenia-Argeş).
Nevoia de manuale pentru STP au determinat pe profesorii STP să publice primele cărţi penticostale teologice în limba română. „Ghidul păstorului” (1976) conţinea cursurile ţinute de Sandru între anii 1974-1976. În plus, Sandru a publicat în 1977 „Viaţa şi învăţătura apostolului Pavel”; în 1979 „Pneumatologia”; în 1982 „Biserica Apostolică Penticostală a lui Dumnezeu din România” (în engleză şi în româneşte); în 1985 „Viaţa şi învăţăturile Domnului Isus Christos”; în 1989 „Doctrinele biblice ale bisericii”. C.V. Roske a publicat în 1979 „Lecţiuni biblice”. P. Bochian a editat în 1980 „Biserica lui Dumnezeu şi aspecte din viaţa sa”, apoi „Viaţa apostolului Petru”, iar în 1988 „Credinţă şi fapte” (în colaborare cu C.V. Roske). Emil Bulgăr a publicat „Geografia şi arheologia biblică” în colaborare cu A. Negoiţă de la Institutul Teologic Ortodox, iar A. Vamvu a publicat în 1989 „Actele de cult în Biserica lui Dumnezeu”.
Începând cu 1980, Cultul Penticostal şi-a întărit legătura cu US Church of God, renunţând la legăturile cu US Assemblies of God.
După 30 de ani de la cel de-al doilea congres al CP din1956, regimul comnuist a autorizat în final cel de-al treilea congres al cultului care a avut loc în 1986. A fost un succes pentru că în acea vreme sinodului Bisericii Ortodoxe nu i se permitea să se întrunească pentru ca să-şi aleagă un nou patriarh în locul celui decedat. Mai mult de 100 de delegaţi au participat la cel de-al treilea congres al Cultului Penticostal ţinut la Bucureşti şi au fost aleasă prin vot secret o nouă conducere cu mulţi lideri mai tineri: P. Bochian a fost ales în funcţia de preşedinte, C-tin Leontiuc şi Lazăr Gog au fost aleşi ca vicepreşedinţi, T. Sandru ca secretar general, A. Vamvu casier general şi C.V. Roske ca redactor-şef al Buletinului Cultului Penticostal. Emil Bulgăr, Marinel Mesaroş şi alţii au fost aleşi în bordul de conducere al Bisericii Penticostale. Din cauza presiunii securităţii, Lazăr Gog a plecat în SUA şi a fost înlocuit de Ion Berar ca vicepreşedinte.
Mulţi penticostali au luat parte la revoluţia anticomunistă din decembrie 1989 în Timişoara, Arad, Bucureşti, Braşov şi alte oraşe. Ei nu au considerat aceste evenimente ca o simplă lovitură de stat. Transformările religioase, sociale şi politice care au urmat au fost profund revoluţionare chiar dacă economia a rămas bazată pe proprietatea de stat.
CAPITOLUL 10
UNIUNEA PENTICOSTALĂ DIN ROMÂNIA
După Revoluţia din 1989, bisericile penticostale şi slujitorii lor au putut să lucreze în deplină libertate. Păstorii nu au mai fost controlaţi de autoritatea de stat. Revistele şi cărţile penticostale nu au mai fost supuse cenzurii comuniste. Poliţia nu i-a mai persecutat pe credincioşi iar percheziţiile prin case au fost oprite. Bisericile penticostale puteau fi acum autorizate numai de conducerea centrală penticostală - toate bisericile neoficiale au fost recunoscute. Predicarea Evangheliei s-a putut face pe scară largă. Bibliile şi literatura evanghelică au putut fi importate, tipărite, distribuite şi noi biserici au fost înfiinţate în deplină libertate. Guvernul român nu a mai pus nici o restricţie în calea călătoriilor în străinătate ale credincoşilor. Penticostalismul a continuat să fie o religie „privilegiată”, recunoscută oficial de statul român, pe lângă alte 14 denominaţiuni (în total 15, în loc de 14, mai înainte). Asociaţiile religioase au putut să existe din nou, iar numele de „penticostal” a fost rezervat în mod exclusiv de către statul român pentru CP, care începând cu 1997 şi-a modificat puţin numele, intitulându-se Uniunea Penticostală (U.P.).
Vechea conducere penticostală, chiar dacă a apărat bisericile penticostale, a fost totuşi prea conformistă în relaţia cu autorităţile comuniste. Chiar şi Sandru, cel mai puţin servil dintre vechii lideri, era caracterizat, potrivit cu David D. Bundy de o: „adâncă şi sinceră apreciere pentru guvernul român şi de loialitate faţă de acesta”. Ei au fost depăşiţi după revoluţie. De aceea Sandru vorbeşte despre „criza psihologică care a afectat… pe unii credincioşi penticostali, în special pe cei tineri, ajungându-se la unele incidente regretabile” şi despre „inima lui Pavel Bochian care a fost zdrobită de evenimentele din ianuarie 1990, când a fost silit să demisioneze” şi „dispreţul faţă de cei de altădată… care şi-au asumat toate riscurile timp de mulţi ani să organizeze şi să înalţe prestigiul Bisericii.” El a fost fericit că cel de-al IV-lea Congres de la Cluj-Napoca din data de 15 mai 1990, în ciuda unor deficienţe a avut meritul de a menţine unitatea frăţească şi de a stabiliza situaţia în cult”.
La cel de-al IV-lea Congres a fost ales Emil Bulgăr ca Preşedinte al Uniunii Penticostale (1990-1994), Marinel Mesaroş şi Pavel Riviş Tipei ca vicepreşedinţii, Trandafir Sandru ca secretar general, Ioan Gurău şi Romu Mocan ca membri în comitetul executiv, Cristian Vasile Roske ca redactor-şef la revista „Cuvântul Adevărului”- serie nouă (de fapt, vechiul Buletin al C.P.). Noii lideri ai comunităţilor regionale au fost aleşi: P.R. Tipei pentru regionala Arad, Florian Mudura pentru regionala Oradea, Marinel Mesaroş pentru regionala Cluj, Constantin Macoveiciuc pentru regionala Suceava şi Ioan Gurău pentru regionala Braşov.
Pavel Bochian nu şi-a încetat munca de păstor şi învăţător şi l-a sprijinit pe fiul său, Ioan Bochian să înfiinţeze Centrul Creştin Emanuel în Bucureşti, 1990. Clădirea bisericii de la nr. 16, str. Al.I. Cuza găzduieşte din 2001 şi Liceul Penticostal din Bucureşti. Pavel Bochian a călătorit mult în ultimii ani ai vieţii lui, ţinând numeroase predici şi predând două cursuri la Academia Religiilor din Bucureşti. La trecerea sa din viaţă în octombrie 1996, el a avut parte de funeralii de proporţii naţionale şi internaţionale.
Penticostalii au intrat în Alianţa Evanghelică din România (AER) împreună cu baptişti, creştinii după Evanghelie şi o ramură evanghelică din Oastea Domnului Ortodoxă. AER a organizat mari întrunirii evanghelice şi chiar evanghelizări prin intermediul televiziunii, atunci când a fost posibil.
În februarie 1992, la recensământul de la acea dată au fost înregistraţi 219.151 penticostali. Cifra aceasta a fost contestată însă de unii deoarece, foarte adesea oamenii nu au fost întrebaţi despre religia lor, fiind înregistraţi din oficiu ca „români-ortodocşi”. Totuşi recensământul a confirmat faptul că penticostalii sunt cei mai numeroşi între credincioşii români evanghelici. Baptiştii înregistraţi la acea dată au fost în număr de 109.000. În Bucovina, (jud. Suceava), au fost înregistraţi 30.577 penticostali şi în judeţul Bihor 25.381. În 13 judeţe, începând cu Timiş şi sfârşind cu Sălaj, numărul penticostalilor variază de la 18.736 la 5.454. În următoarele 13 judeţe, începând cu Braşov şi terminând cu Gorj, numărul varia între 4.884 şi 1.137. În următoarele 13 judeţe de la Neamţ la Giurgiu numărul era între 846 şi 105. În Muntenia de Sud au fost înregistraţi 48 de penticostali, în judeţul Olt şi 42 penticostali în judeţul Teleorman.
În cele 4 judeţe din nord (Satu Mare, Maramureş, Suceava, Botoşani) au fost înregistraţi 56.667 penticostali; în cele 4 judeţe din vest (Bihor, Arad, Timiş, Caraş-Severin) - 69.459; în cele 4 judeţe din est (Iaşi, Vaslui, Galaţi, Tulcea) - 4.228; în 9 judeţe din sud (din Mehedinţi la Constanţa) 6.129; în 10 judeţe din Transilvania - 70.814; în cele 7 judeţe din Muntenia de Nord - 8.304; în cele 3 judeţe din vestul Moldovei - 3.550.
Primul liceu penticostal, „Logos”, a fost deschis la Timişoara în 1990. Următoarele licee deschise au fost la Arad, Piteşti, Oradea şi Bucureşti. În 1993 au fost publicat un nou Statut penticostal şi o nouă Mărturisire de Credinţă. În 1992, Seminarul Teologic Penticostal a devenit Institutul Teologic Penticostal Bucureşti (ITPB). Seminare teologice penticostale cu durata de pregătire de 2 ani au fost deschise în Bucureşti, Suceava şi în alte locuri, pregătind slujitori autorizaţi, evanghelişti şi învăţători şi profesori de religie penticostală, pentru şcolile de stat seculare, învăţători de şcoală duminicală şi de tineret. Pentru întreaga lui activitate, rectorul I.T.P.B., T. Sandru a primit în 1992 titlul academic de „doctor honoris causa”, oferit de Şcoala Teologică a organizaţiei „Church of God” din Cleveland-Tennessee, SUA.
Voluntari penticostali au început să lucreze în închisori, orfelinate, azile de bătrâni, case de copii handicapaţi şi de copii bolnavi de SIDA. Evangheliştii penticostali şi-au început şi ei slujirea în sudul şi sud-estul României, regiuni cu o populaţie penticostală rară.
În 1994 a avut loc al V-lea Congres Penticostal. Au fost aleşi Pavel Riviş Tipei (păstorul bisericii „Betania” din Arad -Grădişte) ca preşedinte, Emil Bulgăr şi Mesaroş Marinel ca vicepreşedinţi, Ioan Gurău ca secretar general, C.V. Roske ca trezorier. Mai târziu Ioan Gurău a demisionat, fiind înlocuit de Marinel Mesaroş ca secretar general, Romu Mocan devenind noul vicepreşedinte. În luna decembrie 1995, Secretariatul pentru Culte al Guvernului l-a anunţat pe P.R. Tipei că statisticile guvernamentale evaluează numărul penticostalilor din România la aproximativ 400.000, dar de atunci încoace mulţi penticostali români au emigrat în Europa de vest, SUA şi Australia.
Între anii 1994-1998 AER l-a avut ca preşedinte pe Emil Bulgăr.
Vechile filiale penticostale au fost transformate în Comunităţi Regionale (CR), fiind înfiinţate noi comunităţi: întâi CR Bucureşti, şi mai apoi, CR Oltenia - Argeş (în Muntenia de Vest). În funcţia de preşedinte al CR Bucureşti a fost ales Emil Bulgăr (1994-1998).
Adunarea Generală Penticostală care a avut loc la Felix, Oradea (23-25 mai 1996) a aprobat Statutul de Organizare şi Funcţionare al Uniunii Penticostale, Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România publicat în 1997. De fapt, acest act fundamental nu a fost înregistrat încă în mod oficial, ci el exprimă preocuparea pentru descentralizare în circumstanţe care o fac necesară pentru unitatea penticostală.
Unele organizaţii penticostale ca SPMCR (Societatea Penticostală de Misiune Creştină din România) au tendinţa de a deveni centre independente. SPMCR a fost înfiinţată în 1990 în Oradea şi editează revista „Mesaj Evanghelic”. Colegiul Biblic Est- European (asociat SPMCR) funcţionează în Oradea cu acreditare EPTA (European Pentecostal Theologic Association).
Facultatea Teologică Penticostală din Ossijek (Croaţia) care ţine de Assemblies of God, condusă de dr. Peter Kuzmic, a deschis o filială (extensie) în biserica Elim - Timişoara în 1990. În anul 1996 această extensie a devenit o instituţie educaţională autonomă numită Seminarul Evanghelic Elim cu acreditarea Uniunii Penticostale Române. Biserica Elim - Timişoara editează cea mai bună revistă a unei biserici locale din România, intitulată „Elim”.
Bisericile penticostale din Bucovina continuă să aibă activităţi autonome. Datorită trăsăturilor lor conservatoare, ele reuşesc să colaboreze cu o misiune menonită, care editează revista de limbă română „Sămânţa Adevărului”. Din 1997 C.R Bucovina editează revista „Lumina Vechilor Cărări”.
Aradul are tendinţa de a deveni primul centru al Uniuni Penticostale. Al V-lea şi respectiv al VI-lea Congres şi alte importante conferinţe au avut loc în Arad. În anul 1997 în incinta marii biserici penticostale „Betania” din Arad s-a deschis Facultatea de Teologie didactică Betania, afiliată la I.T.P.B. CR. Arad editează revista „Flacăra Rusaliilor”.
Biserica Harismatică „Agape” din Timişoara are propria şcoală misionară. O importantă şcoală misionară penticostală a fost deschisă în Constanţa, în anul 1998, cu scopul de a pregăti misionari şi evanghelişti pentru Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria şi Turcia. În anul 1996, a fost înregistrată oficial o asociaţie religioasă Adunarea lui Dumnezeu, afiliată la US Assemblies of God. Institutul Biblic Român - acreditat de US Assemblies of God, EPTA şi parţial, de guvernul României - a fost o vreme asociat acelui grup, ambele având acelaşi lider, dar, începând cu 1997, IBR a devenit o şcoală de teologie ecumenică.
Departamentul de Tineret al Church of God a sponsorizat construirea primei clădiri din campusul I.T.P.B. Pe data 4 noiembrie 1996, cu ocazia celei de-a XX-a aniversări a învăţământului teologic în România, rectorul T. Sandru a inaugurat prima clădire a noului sediu al I.T.P.B. În anul 1997 T. Sandru a fost pensionat, iar în 1998 a plecat acasă, la Domnul. Noul rector, John Tipei, a obţinut recunoaşterea provizorie din partea guvernului pentru I.T.P.B. În 1998, iar în perioada 5-6 octombrie 1999 a inaugurat noul corp de clădire. În anul 2001, în aprilie, I.T.P.B. a fost gazda celei de-a XXII-a Conferinţe anuale a EPTA. În noua sa formă de organizare I.T.P.B. admite, în fiecare an, 25 de studenţi la cursuri de zi, şi alţi 20 de studenţi la secţia fără frecvenţă. Cursurile de zi durează 4 ani, iar studiile la secţia fără frecvenţă, 5 ani. La absolvire studenţii obţin o licenţă în teologie, cu specializare pastorală. Institutul Teologic din Bucureşti editează revista teologică „Pleroma” şi alte cărţi teologice. I.T.P.B. organizează şi sesiuni de comunicări ştiinţifice. Corpul didactic al I.T.P.B. beneficiază de cea mai înaltă pregătire academică dintre toate şcolile penticostale din România. (Ca dovadă, I.T.PB. a fost singura şcoală superioară teologică penticostală recunoscută de stat, cel puţin până în 2002.)
În anul 1997, în luna octombrie s-a aniversat cel de-al 75-lea an de existenţă a Bisericii Penticostale din România. La acea dată UP dispunea de 354 slujitori ordinaţi (1 la 6 biserici), 800 de diaconi şi 70 de misionari.
Statutul UP, publicat în 1977, arată la capitolul II, articolul 5, că Uniunea Penticostală include, de asemenea, bisericile din România şi Bisericile româneşti de pretutindeni care adoptă Mărturisirea de credinţă şi Statutul UP - ACG din România. Unele biserici româneşti din Germania, Elveţia, Australia sunt membre ale UP din România. De asemenea, bisericile penticostale româneşti din stăinătate care sunt membre în alte organizaţii penticostale (în special U.S. Church of God) care colaborează cu bisericile penticostale din România. Aceasta este situaţia bisericilor române din USA şi Canada etc.
Populaţia penticostală a României la recensământul din 1992
1. 1. SV - 30577 15. 15/2. MR - 4201 29. 29/4. DJ - 598
2. 2. BH - 25381 16. 16/3. IF(B) - 3944 30. 30/5. BR - 479
3. 3/1. TM - 18736 17. 17/4. SB - 3095 31. 31/6. VS - 463
4. 4/2. AR - 18355 18. 18/5. PH - 2736 32. 32/7. MH - 446
5. 5/3. BN - 16190 19. 19/6. BC - 2104 33. 33/8. HR - 370
6. 6/4. CJ - 15765 20 20/7. GL - 1966 34. 34/9. IL - 276
7. 7/5. HD -12877 21. 21/8. DB - 1920 35. 35/10. VL - 247
8. 8/6. MM - 12106 22. 22/9. CV - 1911 36. 36/11. CL - 226
9. 9/1. BT - 7662 23. 23/10. IS - 1632 37. 37/12. BZ - 221
10. 10/2. CS - 6987 24. 24/11. AG - 1564 38. 38/13. TL - 167
11. 11/3. SM - 6322 25. 25/12. CT - 1343 39. 39/14. GR- 105
12. 12/4. AB - 6067 26. 26/1. GJ - 1137 40. 40/15. OT - 49
13. 13/5. SJ - 5454 27. 27/2. NT - 846 41. 41/16. TR - 42
14. 14/1. BV - 4884 28 28/3. VN - 600
sursa: www.resursecrestine.ro/
Istoria Bisericii Penticostale
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu